Performanța prin frică

Există în cultura românească o idee veche, încă vie, care ne urmărește ca o umbră: credința că performanța se obține prin frică. O convingere adânc înrădăcinată că un copil devine mai bun atunci când este tratat dur, că disciplina se formează mai ușor când vocea adultului este ridicată, nu calmă, și că siguranța emoțională este un lux care „strică” caracterul, nu o condiție pentru dezvoltare.

Această mentalitate nu vine din pedagogie și nu vine din știință; vine din decenii în care frica a fost un mod de funcționare socială. Au fost ani în care autoritatea nu se discuta, se executa. Reflexele acestea nu dispar odată cu un regim politic. Rămân în noi mai ales în felul în care se transmit, inconștient, din generație în generație.

Sportul de performanță este locul în care această cultură s-a văzut cel mai brutal. În anumite săli de antrenament succesul pare legat inseparabil de umilință, presiune și țipete. Aici apare confuzia care a întreținut această cultură atât de mult timp: faptul că, privită din exterior, pare să funcționeze. A produs medalii. A produs campioni. Copilul execută, performează.

Dar ceea ce se vede ca performanță nu este dezvoltare, ci supraviețuire. Sub presiune, copilul nu caută să devină mai bun, ci să rămână în siguranță. Iar performanța devine mecanismul lui de protecție, singura modalitate prin care poate evita consecințele negative. De aceea, unii spun că metoda „merge”. Nu merge. Nu mai lucrează din interes, din curiozitate sau din motivație, ci din frică. Oare acesta să fie prețul inevitabil al performanței?

Această mentalitate s-a infiltrat și în școli, în stilul unor profesori, în modul în care unii părinți își „motivează” copiii cu amenințări și restricții, în convingerea că elevul care învață de frică învață cel mai bine și că doar copilul „călit” va reuși. Vedem o formă a acestui mecanism și în perioadele de examene naționale. De fiecare dată când se apropie Evaluarea Națională sau Bacalaureatul, mii de familii intră într-o stare de tensiune generalizată. Fără să își dea seama, mulți părinți pun o presiune enormă pe copil, nu neapărat într-un mod abuziv, dar profund nesănătos.

Conversația de acasă devine centrată exclusiv pe rezultate, pe note, pe comparații, pe „ce-o să facem dacă…”, ca și cum valoarea copilului s-ar reduce la performanța dintr-o singură zi. Pentru unii părinți, presiunea e un semn de implicare. Pentru copil, însă, mesajul este altul: „dacă nu reușesc, totul se prăbușește.” Copilul ajunge să creadă că viitorul lui afectiv, sprijinul pe care îl primește acasă, liniștea părinților, toate depind de ce scrie pe foaia de examen. Și poate mai greu de observat este că toată această presiune nu costă doar liniștea copilului, ci și relația ta cu el.

Când fiecare discuție devine un control, o corectare sau un avertisment, legătura se rupe puțin câte puțin. Iar această pierdere este mult mai greu de reparat decât o notă. Un examen durează câteva ore. O relație se construiește în ani și se poate deteriora în câteva luni de anxietate continuă. Niciun examen nu valorează cât legătura dintre tine și copil.

Avem însă încă o moștenire grea: credința că orice rezultat serios trebuie să vină cu sacrificii dureroase. Pentru mulți dintre noi, performanța a fost mereu asociată cu renunțări, cu tensiune, cu un preț de plătit. Ne-am obișnuit să credem că drumul către reușită trebuie să fie o pantă abruptă, parcursă cu respirația tăiată, cu genunchii juliți, cu privirea în pământ. Dar nu aceasta este singura cale. Există și o formă de efort care nu rănește, ci construiește: dedicarea. Există o formă de muncă ce nu strivește, ci formează: ritmul. Există angajamentul acela liniștit, constant, în care omul nu se sacrifică, ci se așază în ceea ce face.

Performanța autentică se întâmplă atunci când potențialul unui om începe să se exprime complet, coerent și constant. Nu este o sclipire întâmplătoare, ci o formă de maturizare în care ceea ce știe, ceea ce simte și ceea ce poate se aliniază într-o direcție comună. Este acea stare în care persoana are claritate încât să vadă ce are de făcut și suficient talent și determinare încât să ducă lucrurile la capăt.

Performanța nu înseamnă intensitate, ci consistență: acel tip de consistență care se construiește din interior, nu din presiune externă. Performanța reală este vizibilă atunci când nu mai depinde de supraveghere sau de context, când poate să fie menținută fără să fie împinsă de la spate.

Deși generația noastră a crescut cu anumite reflexe, într-un anumit context, într-o lume care funcționa după alte reguli, astăzi avem acces la cunoaștere, la înțelegerea reală a modului în care funcționează un copil. Avem limbajul, instrumentele și claritatea pe care generațiile dinaintea noastră nu le-au avut. Și odată cu ele, avem și responsabilitatea de a ajusta ceea ce nu ne mai servește.

Nu putem schimba trecutul, dar putem schimba modul în care învățăm, creștem și în care îi sprijinim pe copiii noștri să își atingă potențialul. Și astfel performanța nu va mai avea un preț plătit în tăcere, ci va fi rezultatul firesc al unei dezvoltări sănătoase.

De Alexandru Bordea